PAPARAZZI sau CRONICA UNUI RASARIT DE SOARE AVORTAT, de MATEI VISNIEC
DISTRIBUTIA:
Paparazzo 1 – GEORGE SOBOLEVSCHI
Șeful – SORIN GHIORGHE
Asasin 1 – LUCIAN ARHIRE
Asasin 2 – SIMON SALCĂ JR.
Patroana barului – PETRONELA ENE
Omul de pe trotuar – ALEXANDRU SAVU
Asasin 3 – CRISTIAN TODICĂ
Paparazzo 2 – IRINA GRĂJDEANU
Străinul – CATALINA RUSU
Femeia desculță – RAMONA PĂRPĂLIȚĂ
Orbul – MARCEL ANGHEL
Bătr?na cu busola – LILY POPA ALEXIU
Gabriel Derebei, Catalin Scutaru, Vasile Palalae, Dan Talasman, Simona Saulea, Anca Bagu si Roxana Rusu
Regia – CRISTIAN GHEORGHE
Scenografia – SANDU MAFTEI
***
„Paparazzi” este o imagine tridimensională a unui posibil sfâit al lumii, unde, pe lângă apocalipsul ce amenință lumea/galaxia, are loc un al doilea apocalips, cel al umanității.
Se spune în text că această exterminare are loc datorită unei forțe exterioare (poate Dumnezeu, poate Diavolul), dar e posibil ca ea să fie, de fapt, rezultatul unei autoanihilari la care omenirea ajunge din cauza sterilității sufletești, din cauza răutății, din cauza multiplelor păcate-greșeli pe care le are.
Tridimensional spuneam pentru că piesa nu se reduce la o expunere-lectură către spectator , ci are dinamică cinematografică, are forța de a aduce pe scenă o bucată a lumii în care practic trăim cu toții, este carnală, viscerală, poate exagerată uneori, dar în întregime scrisă cu scopul de a schimba ceva, cu scopul de a ne face pe toți să privim în noi înșine? și, mai cu seamă, lângă noi.
Personajele se mișcă în acest haos, viermuiesc, sub semnul soarelui care se pregătește să se stingă pentru totdeauna, ca niste insecte neputincioase pentru care important nu este sfâitul definitiv al planetei, ci meschinele îndeletniciri cotidiene, faptele mărunte ale unei existențe banale și absurde. Zidurile se strâng în jurul lor, se deschid, descoperind camere de locuit sau birouri, camere de orgii sau posturi de spionaj, se strâng din nou pentru a-i închide în acest labirint-cavou în care își vor găsi sfâitul. Orașul trăiește, orașul este încă viu, organele lui ? oamenii ? îl hranesc încă cu sevele unor întâmplări stranii, cu lipsa de comunicare, cu morfina unei inconștiențe care îi face să nu vadă dezastrul.
Cristian Gheorghe, regizor