Dureri fantomă, de Vasili Sigarev
Traducerea: Elvira Rîmbu
Premiera: 18.04.2015
Stagiunea 2014 – 2015
Distribuţia:
Oana Pavalache – Olga
George Sobolevschi – Gleb
Sergiu Moraru – Dima
Sorin Ghiorghe – Vova
Bianca Postolache – Cris
Regiaartistică: Radu Ghilaş
Decor: Sandu Maftei
Coregrafia: Lorette Enache
Costume: Bianca D. Postolache
Foto: Narcis Vicol
***
Cronica lui Călin: Radu Ghilaş, eseu despre purificare…
Posted at April 19, 2015
După ce la începutul lunii aprilie aveam surpriza să asist la o excelentă „Noapte furtunoasă” a Teatrului „Victor Ion Popa” Bârlad, la scurt timp acelaşi Teatru îmi oferă noi satisfacţii: Dureri fantomă, de Vasili Sigarev, în regia lui Radu Ghilaş. […]Textul pe care Radu Ghilaş a lucrat la Bârlad pare un rezumat al dramaturgiei europene a absurdului de secol XX. Regăseşti în el dozele de lirism atât de specifice lui Cehov, fantomaticul din Wedekind, peisagistica sub-umană (şi totuşi băltindă în umanism) din „Azilul de noapte”, pierderea pirandelliană a indentităţii, reasculţi în relaţia dintre doi paznici de noapte ecouri din vocile lui Estragon şi Vladimir, după cum, la fel de bine, îţi pare familiară cruzimea calmă ce vine de la Dürrenmatt.
Întregul scenariu pare că pleacă de la o constatare aproape de natură clinică: iluzia că un braţ lipsă cotinuă să existe e prelungită de dramaturg în iluzia că o persoană iubită, dispărută, persistă într-o formă aparent concretă. Olenka şi-a pierdut iubitul şi fiica, însă continuă să simtă prezenţa lor, tot aşa cum ciungul continuă să simtă mâncărimile organului absent. Votcă şi lacrimi, viaţă şi moarte, derizoriul unui „aici” insalubru în care salteaua pătată cu urină e acoperită cu cerşafurile unor minciuni necesare, şi promisiunea unui „dincolo” în care mântuirea justifică suferinţele, transformându-le în etape ale unui parcurs purificator. E pretutindeni răspândită în spectacolul lui Radu Ghilaş o filozofie a dublului: personaje umane şi trans-umane; dragoste spirituală vs dragoste carnală; disimulare vs adevăr; angelic vs demoniac; paznicul bun vs paznicul rău; frumosul vs urâtul; căderea vs înălţarea; blestemul vs binecuvântarea.
Cu trei planuri majore operează Radu Ghilaş în acest spectacol greu de uitat: unul al prezentului, în care Dima îl cunoaşte pe Gleb, ambii paznici într-un depou sinistru, Depoul Nord. Sunt două personaje contradictorii, foarte diferite: Dima, studentul ajuns aici cu speranţa de a face bani dintr-un job despre care nu ştie mare lucru, încă pur, încă nemaculat, aflat pe o muchie de cuţit în care urmează a se decide turnura pe care o va lua destinul său. Gleb, natură umană profund viciată, fiinţă plonjată în cădere liberă, aparent malefic, însă adăpostind, sub învelişurile murdăriilor de tot felul, traume şi răni care, odată dezvăluite, ni-l prezintă într-o lumină a omenescului ruinat. În acest peisaj dezolant apare Olenka; şi-a pierdut bărbatul şi fiica şi acum e prizoniera unei iluzii – îl vede pe Vova în oricine îi poartă ochelarii, prilej pentru toţi angajaţii depoului de a profita, cu rândul, de femeia care, în felul ei nebunesc şi înalt, slujeşte la nesfârşit o himeră.
Aici intervine cel de-al doilea plan, unul ce mută acţiunea la nivelul psihologicului. Accentele se mută de pe personajele propriu-zise pe observarea traumelor şi pe evoluţia acestor traume. Intervin secvenţe atât de intense emoţional încât ai senzaţia că actorii nu mai sunt oameni, ci sentimente însufleţite. Totul devine vibraţie, încordare, tensiune, izbucnire viscerală… Un dramatism subtil, perfid se dezvoltă pe măsură ce Dima înţelege că femeia cu care intenţionează să se culce furând identitatea unui dispărut este, de fapt, o victimă aproape atinsă de sfinţenie.
În fine, un al treilea plan, excelent configurat regizoral, este cel al fantomaticului. Spectacolul se deschide cu duioasele secvenţe în care o fetiţă şi tatăl ei ne prezintă depoul şi ne povestesc despre toamnă… În mişcări de balet, cu o voce în microfonie ce anunţă eternitatea din care ni se adresează, copilul e un contrapunct dureros la mizerabila lume ce urmează a ni se înfăţişa. Suavitatea şi inocenţa ei stârnesc nostalgia unor stări pierdute, însă şi vinovăţia că, într-un fel sau altul, am pus cu toţii umărul la moartea copilului din noi. Dincolo de metaforă, copilul fantomă este un copil mort. Mişcările graţioase, căutate, ale copilei pot fi interpretate, la fel de bine, ca un dans grotesc al morţii ce dă târcoale, supraveghează, ne priveşte… Tatăl şi fiica vor urmări întâmplările. Ei sunt aici, chiar dacă se uită la noi de dincolo. Nu pot modifica în vreun fel realitatea, doar o observă de după nişte ferestre colorate spectral. Apariţiile lor, acompaniate mereu de acelaşi fond sonor, se constituie în imagini foarte puternice. Non-umanul observă umanul! Moartea contemplă viaţa!
Toate acestea se derulează într-un decor (Sandu Maftei) dominat cromatic de cenuşiu. Pânze înalte, în culori închise, stilizate cu sugestii de graffiti, alcătuiesc un fundal expresiv al depoului morbid şi dezvoltă o tot mai accentuată impresie de subteran, de mormânt deschis în care intră şi din care ies personaje aflate într-o relaţie complicată cu viaţa. Vagonul în care locuiesc paznicii poartă încrustate semnele dezordinii, ale sărăciei. Obiecte murdare, corpuri de mobilier vechi, rămăşiţe ale unor vremuri mai bune… În strânsă legătură cu decorul sunt efectele obţinute dintr-o plastică şi pragmatică folosire a luminilor (Valeriu Luca), în special atunci când în scenă intervine fantomaticul.
Deşi foarte diferiţi ca stiluri de joc, actorii din distribuţia lui Ghilaş excelează în a transmite emoţii şi în a-şi individualiza personajele. Un Gleb memorabil îi reuşeşte lui George Sobolevschi. Foarte minuţios lucrat, avalanşă de ticuri verbale şi gestuale, Gleb e grotesc şi tragic. Bestia se transfigurează, însă, atunci când vorbeşte, la telefon, cu mama oarbă care nu ştie să ajungă la pâine. Căci Gleb nu e altceva decât un fel de imensă şi mobilă rană deschisă, din care curge puroiul vorbelor grele, al desfrâului, al crimei. Îl privim şi zărim în el atâta omenesc, încât ne cutremurăm… Dima (Sergiu Moraru) e la polul opus: timid, delicat, încă adolescent, îşi poartă mapa de student de colo-colo, oscilând între fascinaţia pentru abisul pe care îl simte în Gleb, tentaţia ratării şi, totuşi, dorinţa de a se smulge din ceea ce, treptat, capătă pentru el alura unui coşmar. E debutul lui Sergiu Moraru ca actor angajat al Teatrului bârlădean, un debut cu dreptul pe care sper să îl reconfirme valoric în multe alte spectacole. În rolul Olgăi, Oana Pavalache este încântătoare. Traduce nebunia personajului într-un foarte fin exces de delicateţe şi graţie, patetism bine controlat, durere deghizată în râsete sonore, moarte ascunsă în vitalism tumultos… E o întruchipare a feminităţii iraţionale, feminitate descoperită, vulnerabilă, fragilă. În bună măsură, impresionantul final al spectacolului i se datorează: moartea Olgăi, deşi se petrece undeva în spatele scenei, aşadar dincolo de ochii spectatorilor, are atât de mult sens, încât devine aproape vizibilă. Spectralizarea ei, din ultima scenă, când se alătură fantomelor, nu are nimic nefiresc, nimic artificial, căci Olga poartă semnele morţii şi ale nemuririi de la început până la final… Bianca Postolache are, din câte am înţeles, doar 12 ani. Anunţă potenţial actoricesc, iar distribuirea ei în rolul copilului a fost un pariu câştigat de regizor.
Cred că principalul merit al spectacolului semnat de Radu Ghilaş constă în capacitatea de a furniza emoţii. Emoţii pure, necontaminate de dorinţe ale regizorului de a epata, bine şlefuite de actori vibratili şi dispuşi să ardă până la capăt…
Text semnat de Călin Ciobotari