Lily Popa Alexiu Petronela Ene Irina Grăjdeanu Ramona Parpalita Cătălina Rusu Alexandru Savu George Sobolevschi
Regia: Cristian Gheorghe Scenografia: Sandu Maftei
***
„În acest spațiu intermediar, al așteptării, în acest loc al exilului pe perioada unei olimpiade – când orașul trebuie locuit doar de cei perfecți – găsim oameni care se redescoperă, care învață din nou (sau pentru prima oară) să iubească, oameni cu putere de sacrificiu sau cu lașitatea de a merge până la capăt, actanți ai unui univers aproape purgatorial, în care visele neîmplinite capătă valențe de coșmar, în care iluziile și aparențele devin unica realitate sufocant de dură, în care destăinuirile și poveștile propriilor vieți sunt singurul mijloc de eliberare, spațiu în care evadarea este doar în lumea încărcată de regrete a propriului „eu”. Nimeni nu accepta închiderea în baraca-pușcărie, nimeni nu accepta izgonirea, autosugestionându-se că au venit aici de bunăvoie, că nu i-a trimis nimeni. Toți încearcă exercițiul evadării în ceva: în alcool, într-o lume a spectacolului inexistentă, în cărți, într-o lucrare de doctorat banală, într-o iubire imposibilă, evadări false, care îi ajută să facă încă un pas pe cărarea existenței, evadări iluzive, fără strălucire, ireale, care îi transformă în niște stele pe cerul dimineții, care nu apucă să vadă răsăritul, fiind înghițite înapoi de noapte.” (Cristian Gheorghe, regizor)
Desprins tocmai din realismul cehovian, spectacolul „Ursul” reuseste sa aduca pe scena o farama din vechea Rusie care a fascinat atatia literati de-a lungul timpului. Personajele pline de viata debordeaza de pasiune si „flama” ruseasca, spirit ce transpare din fiecare gest si cuvant al lor. „Ursul”, o delicioasă comedie intr-un act, ne prezinta povestea unei vaduve, aparent foarte serioasa si consecventa in principiile ei, care, desi isi jeleste sotul cu patima, se indragostste de primul barbat care ii trece pragul. Fericitul amorez este locotententul in retragere si mosierul Smirnov, venit pentru a reclama o datorie veche, pe care raposatul ei sot a uitat sa o mai plateasca. In ciuda tariei lui de caracter, cade, la randul sau, prada mrejelor tinerei vaduve. Asadar, publicul este invitat sa soarba ceai alaturi de unele dintre cele mai pitoresti fapturi create de realismul rus, care ne prezinta viata asa cum este ea: cu personaje vii si plina de surprize!
<<„Comedia amară” Idolul și Ion Anapoda a lui G. M. Zamfirescu, drept urmare și spectacolul nostru, pare la prima vedere / lectură a vorbi despre iubire. Noi am trudit însă cu credința și dorința de a construi un eseu în imagini despre căutarea de sine a omului, despre frământările, mai mult sau mai puțin comune, pentru a releva calitățile umane proprii sau ale celor cu care ne însoțim zilele. De altfel, piesa „Idolul…” a fost considerată un „Pygmalion bucureștean” (Valeriu Râpeanu). Noi am căutat să-i descoperim valențele poetice […]. Am subliniat orbecăiala, zbaterea absurdă a omului în căutarea fericirii sale, a împlinirii sale, strădanie care „ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns”. Vă dorim, pe lângă petrecerea câtorva clipe plăcute alături de noi și de eroii lui Zamfirescu, ceea ce vă urează și dramaturgul: „dragoste binecuvântată”!>>
„Am ales „O noapte furtunoasa” dintr-un motiv simplu: aveam distributia necesara! Pe de alta parte, as spune ca in aceasta piesa nu exista roluri principale sau secundare (ca importanta), fiecare actor avand „la indemana” un rol egal ca „greutate” cu al colegilor sai. Depinde de ei cum stiu sa-l puna in valoare! Eu cred ca e suficient sa mergi pe mana autorului si sa faci rolurile sa straluceasca!” (Marcel Anghel, regizorul spectacolului)
Premiera: 23 mai, 2009 (reluare a stagiunii 2008 – 2009)
Distribuția:
Take – SORIN GHIORGHE Ianke – MARCEL ANGHEL Cadir – GEORGE SOBOLEVSCHI Ionel – SIMON SALCĂ JR Ana -RAMONA ANANIE Safta – LILY POPA ALEXIU Ilie – ALEX SAVU
Regia – VASILE MĂLINESCU Scenografia – SANDU MAFTEI
***
„Nu mi-am propus inovatii regizorale sofisticate si nici „modernizari” actuale, care ar fi denaturat ideile autorului si ar fi impietat asupra atmosferei patriarhale pitoresti, asupra limbajului specific etniei personajelor si, evident, asupra mesajului umanist al comediei. Am pus accente artistice pe continutul ideatic si pe conflictul dramatic dintre generatii, amendand prejudecatile rasiale – specifice epocii – gura mahalalei si toate actiunile inumane care pledau impotriva dragostei si prieteniei, impotriva vietii armonioase.” (V. MĂLINESCU, regizorul spectacolului)
Premiera: 14 decembrie, 2013 (reluare a stagiunii anterioare, 2013 -2014)
Stagiunea: 2013 – 2014
DISTRIBUTIA:
Paparazzo 1 – GEORGE SOBOLEVSCHI Șeful – SORIN GHIORGHE Asasin 1 – LUCIAN ARHIRE Asasin 2 – SIMON SALCĂ JR. Patroana barului – PETRONELA ENE Omul de pe trotuar – ALEXANDRU SAVU Asasin 3 – CRISTIAN TODICĂ Paparazzo 2 – IRINA GRĂJDEANU Străinul – CATALINA RUSU Femeia desculță – RAMONA PĂRPĂLIȚĂ Orbul – MARCEL ANGHEL Bătr?na cu busola – LILY POPA ALEXIU Gabriel Derebei, Catalin Scutaru, Vasile Palalae, Dan Talasman, Simona Saulea, Anca Bagu si Roxana Rusu
Regia – CRISTIAN GHEORGHE Scenografia – SANDU MAFTEI
***
„Paparazzi” este o imagine tridimensională a unui posibil sfâit al lumii, unde, pe lângă apocalipsul ce amenință lumea/galaxia, are loc un al doilea apocalips, cel al umanității. Se spune în text că această exterminare are loc datorită unei forțe exterioare (poate Dumnezeu, poate Diavolul), dar e posibil ca ea să fie, de fapt, rezultatul unei autoanihilari la care omenirea ajunge din cauza sterilității sufletești, din cauza răutății, din cauza multiplelor păcate-greșeli pe care le are. Tridimensional spuneam pentru că piesa nu se reduce la o expunere-lectură către spectator , ci are dinamică cinematografică, are forța de a aduce pe scenă o bucată a lumii în care practic trăim cu toții, este carnală, viscerală, poate exagerată uneori, dar în întregime scrisă cu scopul de a schimba ceva, cu scopul de a ne face pe toți să privim în noi înșine? și, mai cu seamă, lângă noi. Personajele se mișcă în acest haos, viermuiesc, sub semnul soarelui care se pregătește să se stingă pentru totdeauna, ca niste insecte neputincioase pentru care important nu este sfâitul definitiv al planetei, ci meschinele îndeletniciri cotidiene, faptele mărunte ale unei existențe banale și absurde. Zidurile se strâng în jurul lor, se deschid, descoperind camere de locuit sau birouri, camere de orgii sau posturi de spionaj, se strâng din nou pentru a-i închide în acest labirint-cavou în care își vor găsi sfâitul. Orașul trăiește, orașul este încă viu, organele lui ? oamenii ? îl hranesc încă cu sevele unor întâmplări stranii, cu lipsa de comunicare, cu morfina unei inconștiențe care îi face să nu vadă dezastrul. (Cristian Gheorghe, regizor)
Regia: ALEXANDRU SAVU Scenografia: SANDU MAFTEI Coregrafie si constructie papusi: ALICE BRATU Muzica: ALEXANDRU MICU
***
Povestea „Prințesa, pescarul și balaurul” respecta tiparul tuturor poveștilor din lume: lupta dintre bine și rău, victoria binelui și căsătoria celor doi tineri frumoși și curajoși (fata de împărat și flăcaul obișnuit pus într-o situație neobișnuită – confruntarea cu balaurul!). Despre ce-i vorba? Un balaur nemilos amenință traiul fericit și liniștit al unei împărății aflate în delta. Ca să nu distrugă întreg regatul, o cere pe frumoasa fiica de împărat de soție. Însă, atunci când credeau că fata nu mai are e nicio scăpare, flăcaul, ajutat de Vulturina (împărăteasa păsărilor) îl înfrânge pe balaur. Partea interesanta este că balaurul era el însuși sub puterea unei vrăji; o dată desfăcuta vraja, se transformă în om și rămâne la palat, unde vor trăi cu toții fericiți până la adânci bătrâneți! Nu-i așa că e bine când totul se termină cu bine? (Teodora Spinu)
Motto: „Faptele! Faptele, scumpe domn, faptele sunt aşa cum sunt interpretate; şi atunci, în spiritul nostru, ele nu mai sunt fapte, ci viaţa care apare într-un fel sau altul.”
Luigi Pirandello
”Am afirmat, într-un articol despre un spectacol anterior, că abordarea tematică primordială a întregii noastre opere (creaţia scenică, dar şi cea teoretică), vizează omul şi complexitatea manifestărilor sale – temă inepuizabilă şi deosebit de ofertantă. De altfel, noi nu putem concepe teatrul în afara existenţei umane – omul este pilonul central al faptului teatral, iar acţiunile sale sunt rădăcina teatrului, sunt teatrul însuşi. Dar aceste acţiuni nu pot fi preluate din viaţă întocmai, ci ele trebuie interpretate şi supuse rigorilor / „legilor” artei respective şi „puse în pagină” prin mijloacele de expresie specifice, în spiritul unei concepţii şi viziuni personale. De aceea spunem noi despre faptul teatral că este, în fond, un eseu, o exegeză a acţiunilor umane în momente limită („dramatice”).
Căutărilor, gândirii noastre despre teatru le răspunde în mod sclipitor Luigi Pirandello, a cărui operă dramatică (cel puţin) este pentru noi un genial eseu privitor la raportul viaţă – actul creaţiei teatrală. Piesa „Vestire gli ignudi”, din acest punct de vedere, ni se pare exemplară. Întâlnim aici omul în toată „goliciunea” sa şi a faptelor sale, faţă-n faţă cu diversele mijloace ale alterităţii acestora: „măştile” pe care fiecare şi le aproprie spre a-şi proteja personalitatea (mai concret, în cazul nostru, „onoarea”); „interpretatrea” în viziunea şi concepţia celor care vehiculează diferite mijloace şi modalităţi artistice (scriitori, gazetari, etc.); receptarea şi interpretatrea evenimentelor în spiritul propriilor interese. Enumerarea poate continua şi extrapolarea aşijderea.
Toate aceste abordări (interpretări, evaluări, aş spune „răstălmăciri”) ale unor fapte / acţiuni umane (ale unui om, ale unei „identităţi”) intersectează, din punctul nostru de vedere, alteritatea.
La rându-ne, ca oameni de teatru, apelăm la alteritate pentru a vă expune propria noastră concepţie cu privire la evenimentele consemnate de dramaturg. Pentru noi alteritatea este un element „sine qua non” al creativităţii care incumbă mimetismului – ea se suprapune valenţelor interpretative care, împreună cu cele creative, sunt nelipsite „imitaţiei” cu care noi oglindim viaţa cotidiană. Pentru că operele noastre sunt oglindă a personalităţii noastre şi nu sunt o copie (mai mult sau mai puţin deformată) a existenţei umane.
Prin ceea ce noi facem, încercăm să răspundem atât lui Goethe, care afirma în „Prologul în teatru” din „Faust” că faptele sunt mult mai importante, dar şi lui Pirandello, care pledează, cu aceeaşi genialitate, pentru primordialitatea interpretării, în actul artistic, evident.
”Molière construieşte o farsă (ca gen literar) – de fapt ne propune o succesiune de „farse”, de înscenări pe care o tânără şi o femeie matură le iniţiază separat, dar ale căror interese şi acţiuni converg, se intersectează amplificându-şi reciproc forţa şi efectul. Finalitatea vizată de ele nu este decât buna înţelegere, iubirea, convieţuirea paşnică – firescul relaţiei într-o familie, între bărbat şi femeie, între părinţi şi copii, între membrii oricărei societăţi.
Aici am putea afirma că Molière exploatează în mod simbolic forţa femeii, calităţile ei naturale (mai ales instinctuale), intrinsece, spre a pleda pentru întoarcerea la firesc, femininul identificându-se cu naturalul. […]
Am purces la o abordare uşor carnavalescă, uşor caricaturală (mai ales în atitudinea psiho-fizică), unde eroii lui Molière rătăcesc prin imaginarul iluziilor asumate în căutarea de sine ca şi a propriului drum, modelându-şi chipul şi trupul, torsionându-şi gândirea, torturându-şi sufletul. Un demers caracterizat de credinţa că va sublinia intenţionalitatea devoalării comportamentului nefiresc, deviant de la natura umană şi care sperăm că va provoca unele întrebări vizând contemporanul. […]
Nu vă încruntaţi, râdeţi! Râsul e cea mai puternică armă împortiva prostiei şi degradării umane şi, cât timp vom avea puterea să rădem există speranţă de salvare, de eliberare. Astfel, vom reuşi să ne oferim cel puţin câteva monade de iubire sinceră. Detaşaţi-vă de persona (cotidiana mască, botezată edulcorat şi amăgitor convenţiesocială) şi etalaţi-vă Sinele – adevăratul chip, sentimentele fireşti şi profunde! Poate că aşa lumea va fi mai frumoasă, adevărată, firească, naturală şi în acelaşi timp sacrosanctă.
