”Loto Parastas este o satiră a timpurilor noastre la adresa dezumanizării pe care o trăim. Piesa lui Laurențiu Lungu, premieră absolută, este scrisă în stil comic și-și are acțiunea într-un sat situat între Bârlad și Șuletea. Deși foarte aproape de noi ca locație, personajele textului le găsim pe întreg teritoriul țării, atât la sat, cât și la oraș. Este o piesă despre tot mai mulți dintre noi.
Cu siguranță unii vor râde, alții se vor arăta deranjați. Dacă la final de spectacol, după o porție bună de râs, spectatorul pleacă acasă poate puțin schimbat, poate cu un gând sau chiar cu o mică lacrimă în colț de ochi, înseamnă că ne-am făcut datoria și mesajul a fost transmis cu brio. Menirea teatrului, alături de școală, este să educe și să tragă semnale de alarmă atunci când lucrurile sau lumea o iau razna”. (Ștefan Alexiu, regizor)
Am perceput titlul original ca pe o ironie, de aici am început să gândesc spectacolul… Întâi de toate, noțiunea de ”ideal” mi se pare că este ceva greu de găsit, poate pentru că întruchipează, de fapt, ideea de intangibil, de imposibil…
Apoi, după lectura textului, am constatat (a câta oară?) că, indiferent de epocă, oamenii sunt aceiași – în spatele succeselor financiare și al carierelor politice stau, de fapt, trădări și secrete pe care ai prefera să nu le afli. Sursa comicului – clasica opoziție dintre esență și aparență – devine, de fapt, sursă a dezamăgirii. Am încercat să îndrept spectacolul spre zona manifestului, spre zona deschiderii ochilor, când ai de-a face cu astfel de ipocriti și mi-au stat în minte, pe parcursul repetițiilor, celebrele cuvinte ale lui J. D. Rockefeller: ”pot să vă dau socoteală pentru fiecare ban, dar nu mă întrebați cum am făcut primul milion!” (Ștefan Alexiu, regizor)
Prima întrebare la care ar trebui să răspund este, probabil, de ce William Shakespeare? Răspunsul e unul care cuprinde mai multe aspecte… întâi de toate, pentru că nu se mai montase de multă vreme la teatrul nostru un text shakespeareian (dacă nu mă înșel, din 1998), apoi, pentru că orice regizor vrea (și chiar trebuie) să ia contact cu lumea imaginată de acest dramaturg misterios și contradictoriu. Desigur, nu în ultimul rând, pentru că aveam distribuția necesară.
A doua întrebare este de ce A douăsprezecea noapte sau… Faceți ce vreți? Pentru că, în acest text, ca, de altfel și în celelalte piese ale lui Shakespeare, cuvintele scrise, spuse sau cântate au puteri uriașe – unesc, insultă, defăimează sau rănesc. Apoi, m-a fascinat prezența morții (ea învăluie personajele de la început: Olivia își plânge fratele mort, Viola suferă pentru că își crede fratele dispărut în naufragiu, Orsino vrea să-și ”omoare” dorul, Feste crede că viața trece prea repede…) și a iubirii (iubirea se opune acestui context al morţii, toate personajele principale din piesă sunt îndrăgostite, îşi caută perechea, fac curte voalat sau deschis, agresiv sau domol, simplu sau cu pasiune: Viola e delicată, Olivia agresivă, Malvolio stupid, iar Orsino infatuat). Liantul între cele două este muzica: ea este cea care alină dorul personajelor și îi ajută să îşi exprime melancolia.
Un titlu banal, pentru o piesă extraordinară: Pădurea. Pentru autor, în speță Ostrovski, succesul nu a fost întâmplător. Printre cele peste patruzeci de drame sau comedii scrise de el, mai găsim destule partituri care confirmă originalitatea, puterea și frumusețea artiștilor ruși din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dacă ar fi să-i amintim printre contemporani doar pe Turgheniev sau Dostoievski.
Atipic, acest text este condus de două personaje principale antitetice: actorul de comedie Nesciastlivțev și mătușa lui bogată, moșiereasa Raisa Pavlovna Gurmâjscaia. Bineînțeles că actorul este aproape un cerșetor, dar a ales această meserie din pasiune, renunțând la o carieră militară mai mult sau mai puțin strălucită.
Pretextul principal al conflictului scenic este vânzarea unei bucăți de pădure unui țăran ce se ocupă cu negustoria de lemn. La finalul spectacolului, și nu numai, autorul confirmă explicit dublul sens al pădurii: cel propriu și cel de sălbăticie, adică o civilizație falsă, o spoială de maniere. Într-o formă incipientă, conform epocii, sunt folosite elemente de teatru psihologic: rușinea nobilului scăpătat, transformată în mândrie absurdă, profunzima trăirii artistice, dar și orgoliul ei.
Fără să forțeze nefiresc firul epic, Ostrovski decupează o felie de viață autentică, cu momente comice, tragice sau de senzualitate prin relația de dragoste adevărată între cei doi tineri. Petea și Axiușa, prin naivitatea și umorul involuntar al tânărului Alexei Bulanov, torturat de gândul că va fi zvârlit afară, prin simplitatea servitorului Carp sau cu ajutorul simplei apariții a veșnicului actor de vodeviluri, Sciastlivțev, amorez sau sufleur, după necesitate.
Frivolitatea conflictului este aparentă, iar finalul piesei și întregul ultim act ne surprind prin sinceritatea și duritatea schimbului de replici. Sensibilitatea mutilată a artistului răbufnește, agasat de grosolănia sau lipsa de tact a gazdelor. Ceea ce ar fi trebuit să fie o vizită de curtoazie a nepotului se transformă într-o lecție dureroasă de morală, prin ciocnirea a două lumi – una patriarhal inerțială și cealaltă vie, turmentată, înfometată la propriu și la figurat de adevăr. (Bogdan Hușanu, regizor)
”Întotdeauna, când pornesc la lucru cu un text nou, mă interesează ca textul respectiv să fie ofertant pentru actori și, totodată, să aibă un mesaj pe care eu să-l fac să ajungă la public, adăugând pe el mesajul propriu.
Fluturii sunt liberi mi-a plăcut pentru că, sub aspectul unei simpluțe povești de dragoste, al unei comedii romantice, am dat peste niște lucruri destul de serioase…
Încă de la început, știm că avem de-a face cu doi copii crescuți în două moduri diferite – unul, foarte conservator, iar celălalt, extrem de libertin. Vedem produsele părinților și unde se poate ajunge atunci când, din grijă, un părinte are un comportament prin care încearcă să controleze întru totul viața copilului, vedem, de asemenea, ce se poate întâmpla când un copil este lăsat să crească sub voia soartei.
Am plecat cu ideea că poverile părinților sunt pasate pe umerii copiilor, iar de aici, s-a născut paralela aceea în care se spune că păcatele părinților sunt plătite de copii. A apărut întrebarea firească: Dumnezeu e rău, în cazul acesta, dacă pedepsește copiii pentru păcatele părinților? După părerea mea, gândul că Dumnezeu ar fi rău e unul greșit. Păcatele părinților sunt sechelele pe care aceștia le poartă în spate (au fost, la rândul lor, greșit crescuți) și sunt pasate mai departe. Răul nu e la Dumnezeu, răul e în noi. Ajungând la expresia ”răul e în noi”, m-am dus cu gândul la Dostoievski și la ce înseamnă toată această filosofie. Din acel moment, pentru mine spectacolul s-a complicat. N-am putut să-l mai văd ca pe un text ușor, ca pe o simplă poveste de dragoste și ceea ce am făcut cu el a fost să arăt ceea ce se poate întâmpla când părinții greșesc față de copii, implicându-se, uneori, prea mult, încercând să le aleagă ce e mai bine și, deși, în final părintele înțelege că a produs un rău, răul respectiv, odată pus în mișcare, odată aruncat în univers, nu mai poate fi oprit. Cred că mulți copii sunt victime, în primul rând ale problemelor adunate din familie, ale emoțiilor pe care nici noi, adulții, nu știm cum să le ducem, cum să le înțelegem, neștiind cum și de unde să cerem ajutor. Cu atât mai dificil va fi pentru un copil care nu vrea să vorbească, se închide, acumulează niște demoni care pot duce spre un sfârșit tragic, la un moment dat.
Fluturii sunt liberi…
Oamenii sunt liberi…
Sunt? Suntem? Sau, poate, ne creăm o libertate imaginară, care, în momentul când se lovește de realitatea dură ce ne înconjoară, ia foc.
Mesajul meu cred că va ajunge la spectatori și nu cred că un părinte, o mamă, mai ales, poate pleca indiferntă din sală după ce vizionează acest spectacol”.
Întotdeauna, când pornesc la lucru cu un text nou, mă interesează ca textul respectiv să fie ofertant pentru actori și, totodată, să aibă un mesaj pe care eu să-l fac să ajungă la public, adăugând pe el mesajul propriu.
Fluturii sunt liberi mi-a plăcut pentru că, sub aspectul unei simpluțe povești de dragoste, al unei comedii romantice, am dat peste niște lucruri destul de serioase…
Încă de la început, știm că avem de-a face cu doi copii crescuți în două moduri diferite – unul, foarte conservator, iar celălalt, extrem de libertin. Vedem produsele părinților și unde se poate ajunge atunci când, din grijă, un părinte are un comportament prin care încearcă să controleze întru totul viața copilului, vedem, de asemenea, ce se poate întâmpla când un copil este lăsat să crească sub voia soartei.
Am plecat cu ideea că poverile părinților sunt pasate pe umerii copiilor, iar de aici, s-a născut paralela aceea în care se spune că păcatele părinților sunt plătite de copii. A apărut întrebarea firească: Dumnezeu e rău, în cazul acesta, dacă pedepsește copiii pentru păcatele părinților? După părerea mea, gândul că Dumnezeu ar fi rău e unul greșit. Păcatele părinților sunt sechelele pe care aceștia le poartă în spate (au fost, la rândul lor, greșit crescuți) și sunt pasate mai departe. Răul nu e la Dumnezeu, răul e în noi. Ajungând la expresia ”răul e în noi”, m-am dus cu gândul la Dostoievski și la ce înseamnă toată această filosofie. Din acel moment, pentru mine spectacolul s-a complicat. N-am putut să-l mai văd ca pe un text ușor, ca pe o simplă poveste de dragoste și ceea ce am făcut cu el a fost să arăt ceea ce se poate întâmpla când părinții greșesc față de copii, implicându-se, uneori, prea mult, încercând să le aleagă ce e mai bine și, deși, în final părintele înțelege că a produs un rău, răul respectiv, odată pus în mișcare, odată aruncat în univers, nu mai poate fi oprit. Cred că mulți copii sunt victime, în primul rând ale problemelor adunate din familie, ale emoțiilor pe care nici noi, adulții, nu știm cum să le ducem, cum să le înțelegem, neștiind cum și de unde să cerem ajutor. Cu atât mai dificil va fi pentru un copil care nu vrea să vorbească, se închide, acumulează niște demoni care pot duce spre un sfârșit tragic, la un moment dat.
Fluturii sunt liberi…
Oamenii sunt liberi…
Sunt? Suntem? Sau, poate, ne creăm o libertate imaginară, care, în momentul când se lovește de realitatea dură ce ne înconjoară, ia foc.
Mesajul meu cred că va ajunge la spectatori și nu cred că un părinte, o mamă, mai ales, poate pleca indiferntă din sală după ce vizionează acest spectacol.
Cum ajungi să servești doi stăpâni în același timp? Câtă vreme va trece până-și vor da seama stăpânii? Ce se va întâmpla, dacă-și vor da seama? Să nu ne grăbim cu răspunsurile, pentru că Goldoni a scris acest text în urmă cu aproape trei sute de ani. Altfel funcționa pe atunci facebook-ul și altele erau relațiile dintre oameni și dintre clasele sociale. Spus în două feluri, mai simplu sau mai elevat, Slugă la doi stăpâni, e un text despre șmecheria omului simplu sau o poveste despre cum să complici cu seninătate o situație ce ține de cerințele umane cotidiene.
Eroului principal, Truffaldino, i se face foame de când își tot așteaptă stăpânul; el are un legământ păgân cu propriul stăpân, pe care cel din urmă nu vrea să-l respecte. Dar pentru că omul nu trăiește doar cu hrană, ci și cu iubire, trei cupluri de îndrăgostiți se caută, se ceartă și se împacă dominați de gelozie, de hazard, de părinți, cu toții răsfoitori ale filelor colorate ce-i înconjoară și din care citesc fără să cunoască literele.
Publicul ar trebui să fie fascinat, în primul rând, de capacitatea supraumană a lui Truffaldino de a se descurca în războiul țesut de minciunile sale. Ar mai trebui urmărite furia și aparentul primitivism al lui Pantalone, care ascund o simplitate și o bunătate sănătoase.
Spectacolul începe cu logodna fiicei sale, Clarice, logodnă întreruptă de un oaspete ciudat, pe care vă las să-l descoperiți.
Închei acest text ajutat fiind de observația unui coleg care accentua că nu avem în față o comedie de caractere, ci una de situații, în care zâmbetul este provocat mai mult de ceva decât de cineva.
Acestea fiind spuse, am scăpat, încă o dată, de teama de a nu povesti spectacolul în caietul program înainte să-l urmăriți dumneavoastră pe scenă.
Dragă spectatorule, încep prin a-ți ura un bine ai revenit la teatru și prin a-ți mulțumi că ai ales să vii să ne vezi…
Nu-ți voi ține un discurs lung în cele ce urmează încercând să-ți spun ce-am vrut cu acest spectacol. Consider că, dacă ne-am făcut treaba bine, la finalul spectacolului mesajul și întrebarea pe care ți le voi adresa vor ajunge la tine.
Timp de aproximativ două ore, te voi purta într-o călătorie între două lumi, una fantastică și alta reală, urmând ca, la final, să te las să-ți tragi singur concluziile.
Îți doresc vizionare plăcuta și profit pe această cale să le mulțumesc tuturor celor implicați la realizarea acestui spectacol, fără de care gândul meu n-ar fi ajuns la tine…
Ștefan Alexiu, regizor
We use cookies to ensure that we give you the best experience on our website. If you continue to use this site we will assume that you are happy with it.OkNo
