istoricrepertoriuartistiprogramnoutatibilete&contact
 



DATA PREMIEREI
2018-05-19

 
 

Home » Repertoriu


PLICUL

de LIVIU REBREANU

Distribuția:

Jean Arzăreanu - Simon Salcă jr.
Victoria - Ramona Ananie
Tudorița Popescu - Dumitriana Crețu
Nicolae Flancu - Sorin Ghiorghe
Constantin Hurmuz - Alex Savu
Gheorghe Galan - Bogdan Manolache
Haralamb Mintă - Cristian Todică
A. Albeanu - Lucian Arhire
Văduva - Geta Cacevschi
Servitoarea - Diana Hatmanu
Taman - Daniel Filip

Regia artistică, light design, foto - Dorin Mihăilescu Decor - Sandu Maftei
Costume - Iuliana Maftei

Perenități românești
(Adnotări la ”Plicul” de Liviu Rebreanu)

Din varii motive, dar, mai ales, dintr-o admirație nedisimulată (și care cred că nici nu trebuie justificată) față de autorii ”clasici”, m-am apropiat de cel unanim recunoscut de români ca mare romancier și nuvelist - Liviu Rebreanu, mai puțin cunoscut ca om de teatru și mai ales ca dramaturg. Poate că interesul scăzut față de scrierile sale pentru scenă a fost influențat și de catalogarea lor de majoritatea exegeților ca fiind sub nivelul operelor narative. Privind spre anii nu de mult trecuți, am putea lua în considerație, în acest sens, chiar și tematica ce părea în ”epocă” să atingă subiecte ”specifice” vremurilor, mai ales că lumea dramaturgiei lui Rebreanu este lovită de o anumită alienare, ce are cauze diverse (o caracteristică bine observată și analizată de exegetul Constantin Paiu). Referindu-ne doar la textul pe care l-am abordat (”Plicul”), tind să cred că există critici ale autorului care puteau fi (chiar, au fost) interpretate ca atingeri ale unor sfere ”sensibile” ale societății. De exemplu: cum să critici presa ca fiind partinică, lipsită de obiectivitate și, mai ales, puternic coruptă și corupătoare?
Observați că, deja, mă apropii de tematica faptului teatral pe care vi-l oferim - corupția celor plasați temporar în sfere de activitate cu un puternic impact social, a celor care aflați ”în capul trebii” (cum frumos spunea Marin Sorescu) în loc să susțină interesele societății a cărei diriguire le-a fost încredințată, își folosesc toată energia pentru a-si apropria banii publici spre utilizarea numai în interes personal. Devoalând o seamă de racile morale (venalitatea, adulterul, favoritismul, nepotismul, corupția, șantajul, ipocrizia, minciuna de toate felurile și multe altele) pe care Rebreanu le-a consemnat ca aparținând epocii sale (perioada interbelică), ne-a dus gândul și spre alte vremi trecute, dar și spre cele prezente, în care nu am fost și nu suntem ”văduviți” de astfel de năravuri. Ceea ce ne face să concluzionăm că falsul patriotism (mai exact, lipsa patriotismului), demagogia, hoția, corupția, venalitatea politicienilor și alte imunde apucături, pe care le veți descoperi, desigur, în spectacolul nostru, ni se par a fi perenități românești și poate ar trebui patentate ca gest al recunoașterii caracteristicilor noastre (acum la centenarul Marii Uniri - SIC!) ca ”marcă” a politicianismului românesc.
Pentru a nu fi socotiți ipocriți și lipsiți de obiectivitate, trebuie să recunoaștem, totuși, că astfel de apucături aparțin oamenilor de pretutindeni, dar nu cred că se va supăra cineva dacă ni le vom apropria.
Omul este ființa cea mai lipsită de comportament onest și cea mai ”înzestrată” cu astfel de deviații pe care le considerăm animalice. Încheind mizanscena spectacolului nostru, mi-am pus întrebarea: oare nu am fost nedrept când, referindu-mă la racilele omenilor de acest fel, am făcut trimiteri la comportamnetul ”fiarelor sălbatice” (Sic!)? Poate că nu, pentru că, de fapt, nu am făcut altceva decât să evidențiez cum astfel de persoane își pierd cele mai frumoase valențe care le deosebesc de regnul animal. Alienarea, alterarea gândirii (în acest caz, mai ales prin întunecarea sa de către atracția banului) ne îndepărtează de specificitățile umanului. Poate cel mai concludent ar fi să amintesc aici că până și iubirea devine marfă cu care se participă la trocul venal.
Meditând la descrierea României și a oamenilor săi făcută de Liviu Rebreanu, gândul m-a dus spre o junglă în care mișună fiare imunde, lipsite de orice scrupule și de spirit democratic, care nu luptă decât spre a înhăța în folos personal bunul social. Vi se pare cunoscut? Dacă da, veți înțelege de ce m-am gâdit la parafraza aceasta: ”orice asemănare cu realitatea contemporană nu este întâmplătoare!”
Conform site-ului CIMEC, singura abordare post-decembristă a piesei ”Plicul” a a avut premiera în 1991 și de atunci - tăcere. De ce oare? Chiar nu merita abordată sau este în continuare deranjantă stringenta actualitate ce-i conferă o notă mult prea veridică?! Eu cred că tocmai aceasta ne motivează să răspundem imperativului Marelui Will de a fi ”cronicari ai vremurilor noastre”.


Dorin Mihăilescu

N.B.: Îmi doream de mult timp să abordez în mod special dramaturgia lui Liviu Rebreanu, ca un gest modest de gratitudine față de domnul prof. univ. dr. Constantin Paiu - distins critic, teatrolog care, cu ani în urmă, a elaborat eseul ”Rebreanu, omul de teatru” (de altfel, teza de doctorat a domniei sale). Recunoștința mea, pe care nu voi precupeți niciun moment s-o afirm, se datorează îndrumării competente, pline de căldura și exigența părintească cu care mi-a condus ”pașii” sau mi-a stimulat gândirea spre elaborarea propriei mele teze doctorale.
De altfel, domnia sa a fost profesorul multora dintre cei din distribuția noastră și cred că îi sunt la fel de îndatorați.
Îi dedicăm spectacolul nostru, iar intențiile noastre sunt însoțite de speranța că nu va considera ca o impietate eventualele neîmpliniri, ci doar îndrăzneli creatoare.