istoricrepertoriuartistiprogramnoutatibilete&contact
 



DATA PREMIEREI
2017-09-30

 
 

Home » Repertoriu


WOYZECK

de GEORG BÜCKNER

Distribuția:

Woyzeck - Sorin Ghiorghe
Căpitan, artist de circ - George Sobolevschi
Doctor, cal - Simon Salcă jr.
Marie - Cella Todică
Tambur-major, toboșar - Bogdan Manolache
Andres, păpușar, maimuță, cal - Alex Savu
Margaret, măicuță - Oana Florea
Käthe, dresoare- Cătălina Rusu
Cârciumarul, speculant - Lucian Arhire
Soldați - Gabriel Derebei și Vasile Pălălae

Regia: Dorin Mihăilescu
Scenografia: Sandu Maftei

Experimentul Woyzeck - ”o crimă frumoasă”

La prima vedere (apriori, superficială), Woyzeck este ”eroul” unei crime pasionale. Dar, fenomenalul Georg Büchner ni s-a părut nouă preocupat mai mult de mecanismele care au determinat și favorizat parcursul descendent al lui Woyzeck până la distrugere și auto-distrugere, spre cel mai greu păcat.
Evident, fundamentul pe care s-a edificat toată această alunecare este psihicul deosebit de slab al lui Woyzeck, un om lipsit de personalitate, aș spune ”un om fără însușiri” (Robert Mussil). Totuși, poate că o astfel de catalogare este mult prea radicală. Condiția sa intelectuală și psihică (pe care și-o asumă conștient) nu-l poate susține în parcursul său cotidian printr-un mediu social-cultural extrem de ostil, care îl derutează, îl umilește, îl desconsideră, îl batjocorește, îi calcă în picioare până și cele mai ascunse sentimente, zvâcniri ale sufletului său veșnic rănit și neliniștit.
Woyzeck este supus, la modul cel mai dur, unor încercări (considerăm noi, de tip inițiatic, dar care converg către cunoașterea de tip htonian) care să-l ducă spre dezumanizare. Societatea îl vrea lipsit de gândire, de sentimente, de voință; un mecanism, o piesă într-un angrenaj, un animal domesticit, un ”servitor” (slugă supusă necondiționat atât în societate - armată/serviciu, comunitate, biserică, artă-cultură - cât și în familie). Cumulul de încercări îl trec prin umilințe tot mai mari, mai brutale, violente, chiar (pe unele acceptându-le voluntar, docil, umil - slugă, cobai, mistic).
Încercarea cea mai profundă ține de iubire, sentiment ce apropie cel mai mult omul de Dumnezeu. Aceasta îl transformă cel mai tare, îl împinge fatalmente spre stadiul non-uman, pentru că în Woyzeck celălalt dar divin - rațiunea - este într-o cantitate infimă sau, cel puțin, insuficient valorificată.
Cvasi-totalitatea celor care-l înconjoară nu este interesată de ceea ce este în sufletul său și, mai ales, îl lovește în ceea ce caută el cel mai mult - iubirea. Eradicând tot ce înseamnă iubirea dintre oameni, îl împinge către gesturile funeste și ireparabile. Ucigând singura sa speranță de dragoste, în final, își va distruge propria sa ființă.
Micile și surprinzătoarele răbufniri ale lui Woyzeck (care nu par să-l uimească și pe el) sunt repede anihilate, mai ales prin mișcări retractile, prin evaluări care amintesc de ezitările și nehotărârea lui Hamlet. Sunt acestea dovezi ale unui autocontrol destul de puternic, insesizabil pentru lumea superficială care-l înconjoară. Odată coarda întinsă la maximum, din tumultul sufletului învolburat al lui Woyzeck izbucnește dorința tot mai înflăcărată de eradicare a situației de fapt. Pulsiunile de dominare, de distrugere și autodistrugere își dau mâna cu Thanatos și dansul morții își încheie fatidicele mișcări coregrafice.
Woyzeck pierde iubirea, speranța iubirii (Erosul - esența vitalului) și, totodată, nu mai întrevede speranța de a trăi, viața lui nu mai are rost fără iubire, nu mai există.
Finalmente, Woyzeck [pare că] și-a căpătat luciditatea și, asumându-și vina, vrea să șteargă urmele păcatului său optând pentru auto-eliminare (cea mai profundă puniție posibilă într-un asemenea caz), dar săvârșește o greșeală și mai mare, o ultimă dovadă a personalității sale precare (paupere spiritual, intelectual, educativ). Insignifianta tentativă de abluțiune, încercarea de a păși spre purificare, spre mântuirea păcatului inițial eșuează lamentabil din cauză slăbiciunii sale.
Gestul final al lui Woyzeck poate fi acceptat și ca un semn al răzvrătirii lui, omul neînțeles și umilit, față de o societate imundă care nu are căderea, nu mai are luciditatea și nici dreptul să-l judece.
***
Acest spectacol vine ca urmare a unei solicitări colegiale și este un dar pentru colegul nostru, Sorin Ghiorghe, la aniversarea a 50 de ani. Totodată, este darul nostru pentru Teatrul ”V.I. Popa” la începutul celei de-a 25-a stagiuni, de când ne oferim cu drag creativitatea și pasiunea noastră, instituției pe care am încercat, după forța și priceperea noastră, să o slujim cu abnegație.
Teatrului bârlădean și slujitorilor săi le doresc multi ani de activitate tot mai spornică și mai frumoasă!
Evident că nu puteam să-mi etalez recunoștința decât printr-o punere în scenă impregnată puternic de teatralitate, prin transfigurarea ideilor pe care le-am iubit și cărora le-am dăruit toată sârguința noastră (științifică și creativă), care au drept scop evidențierea primordialității actorului ca pilon central și purtător al semnelor și semnificațiilor pe care am încercat să le edificăm în faptul teatral, în spiritul concepției și viziunii regizorale. Relația noastră se bazează (trebuie să se bazeze) pe dăruire, credință și încredere, speranță și iubire. Numai așa viața teatrală poate există. Restul...

Dorin Mihăilescu, regizorul spectacolului