istoricrepertoriuartistiprogramnoutatibilete&contact
 



DATA PREMIEREI
2013-12-14

 
 

Home » Repertoriu


"PAPARAZZI sau CRONICA UNUI RASARIT DE SOARE AVORTAT"

de MATEI VISNIEC

DISTRIBUTIA:

Paparazzo 1 - GEORGE SOBOLEVSCHI
Şeful - SORIN GHIORGHE
Asasin 1 - LUCIAN ARHIRE
Asasin 2 - SIMON SALCĂ JR.
Patroana barului - PETRONELA ENE
Omul de pe trotuar - ALEXANDRU SAVU
Asasin 3 - CRISTIAN TODICĂ
Paparazzo 2 - IRINA GRĂJDEANU
Străinul - CATALINA RUSU
Femeia desculţă - RAMONA PĂRPĂLIŢĂ
Orbul - MARCEL ANGHEL
Bătrâna cu busola - LILY POPA ALEXIU
Gabriel Derebei, Catalin Scutaru, Vasile Palalae, Dan Talasman, Simona Saulea, Anca Bagu si Roxana Rusu

Regia - CRISTIAN GHEORGHE
Scenografia - SANDU MAFTEI

"Paparazzi" este o imagine tridimensională a unui posibil sfârşit al lumii, unde, pe lângă apocalipsul ce ameninţă lumea/galaxia, are loc un al doilea apocalips, cel al umanităţii.
Se spune în text că această exterminare are loc datorită unei forţe exterioare (poate Dumnezeu, poate Diavolul), dar e posibil ca ea să fie, de fapt, rezultatul unei autoanihilari la care omenirea ajunge din cauza sterilităţii sufleteşti, din cauza răutăţii, din cauza multiplelor păcate-greşeli pe care le are.
Tridimensional spuneam pentru că piesa nu se reduce la o expunere-lectură către spectator , ci are dinamică cinematografică, are forţa de a aduce pe scenă o bucată a lumii în care practic trăim cu toţii, este carnală, viscerală, poate exagerată uneori, dar în întregime scrisă cu scopul de a schimba ceva, cu scopul de a ne face pe toţi să privim “în noi înşine” şi, mai cu seamă, lângă noi.
Personajele se mişcă în acest haos, viermuiesc, sub semnul soarelui care se pregăteşte să se stingă pentru totdeauna, ca niste insecte neputincioase pentru care important nu este sfârşitul definitiv al planetei, ci meschinele îndeletniciri cotidiene, faptele mărunte ale unei existenţe banale şi absurde. Zidurile se strâng în jurul lor, se deschid, descoperind camere de locuit sau birouri, camere de orgii sau posturi de spionaj, se strâng din nou pentru a-i închide în acest labirint-cavou în care îşi vor găsi sfârşitul. Oraşul trăieşte, oraşul este încă viu, organele lui – oamenii – îl hranesc încă cu sevele unor întâmplări stranii, cu lipsa de comunicare, cu morfina unei inconştienţe care îi face să nu vadă dezastrul.

Cristian Gheorghe, regizor